Cauzele „Marelui Război”, aşa cum a fost denumit conflictul dintre anii 1914 - 1918, au fost şi sunt obiect de controversă istoriografică. O idee care s-a vehiculat în istoriografia internaţională a fost aceea a izbucnirii pe neaşteptate a ostilităţilor, liderii marilor puteri şi diplomaţii lor, uneori şi şefii militari, fiind luaţi prin surprindere. David Lloyd George, prim-ministrul Marii Britanii (1916-1922), a exprimat-o prin formula „alunecării Europei în război”.
Cu mult timp înainte de criza din iulie 1914, care a pus capăt acelei perioade faste din istoria europeană, cunoscută sub numele de „La belle époque”, războiul a fost configurat şi planificat pe hârtiile marilor state majore. La cumpăna celor două veacuri, pe măsură ce tensiunea creştea şi se structurau cele două alianţe (Puterile Centrale şi Antanta), strategii militari din ambele tabere au conceput diverse proiecţii strategice - la declanşarea războiului, fiecare ţară, în primul rând cele mari, avea un plan de operaţie propriu, pus de acord uneori şi cu partenerii din alianţă; în acelaşi timp planificarea strategică a ţinut seama de poziţia geostrategică şi geopolitică, de potenţialul aflat la dispoziţie, de transformările pe care domeniul militar le cunoscuse - sau planuri de operaţii care încercau să întrezărească liniile definitorii ale viitorului conflict.
Ziua de 14 august 1916 rămâne o zi de referinţă în istoria poporului român. La acea dată, la Palatul Cotroceni s-a întrunit Consiliul de Coroană, sub conducerea regelui Ferdinand, la care au participat, pe lângă membrii Guvernului, preşedintele Camerei, vicepreşedintele Senatului, foşti prim-miniştri, şefi de partide, cu menirea de a stabili, definitiv, atitudinea României faţă de conflictul european izbucnit cu doi ani în urmă. După o analiză matură şi după consultări cu diverse personalităţi politice ale timpului, regele Ferdinand - apreciind că a sosit momentul pentru România să-şi realizeze un vis secular, întregirea naţională - supune Consiliului de Coroană hotărârea sa de a intra în război alături de Antantă. Dezbaterile au fost furtunoase. S-au exprimat păreri „pro” şi „contra”, în final fiind luată hotărârea intrării în război. Mobilizarea generală urma să înceapă în aceeaşi noapte, la orele 00.00.
În cursul serii, la orele 20,45, Edgar Mavrocordat, ministrul plenipotenţiar la Viena, a înmânat autorităţilor dublei monarhii o notă însoţită de declaraţia de război a României faţă de Austro-Ungaria. Exact la aceeaşi oră, în portul Giurgiu, într-o linişte desăvârşită, trei nave, mai exact trei şalupe torpiloare: „RÂNDUNICA”, comandată de căpitanul Alexandru Negulescu, „CĂTINA”, comandată de căpitanul Petre Bărbuneanu şi „BUJORESCU”, comandată de locotenentul Alexandru Gheorghiu, cu motoarele încălzite, făceau ultimele pregătiri pentru declanşarea unui atac surpriză asupra unei puternice escadre austro-ungare, formate din cinci monitoare, aflate pe malul opus, în portul Rusciuk (Ruse).
Şalupa „RÂNDUNICA” era aceeaşi navă care, în noaptea de 13-14 mai 1877, în Războiul de Independenţă, scufundase cu o torpilă de şondru, pe braţul Măcin, puternicul monitor cuirasat turcesc „DUBA SEIFI”. Acesta avea să fie înregistrat ca fiind primul atac cu torpilă din istoria confruntărilor navale.
Iată cum descrie, douăzeci de ani mai târziu, comandorul Aurelian Negulescu, comandantul şalupei torpiloare „RÂNDUNICA”, cel care a condus acest atac surpriză, (e vorba de Primul război Mondial, supranumit Războiul Reîntregirii), modul în care, la mai puţin de o oră după notificarea oficială a stării de beligeranţă, s-a deschis primul foc în Războiul de Întregire.
„Din ajun făcusem o recunoaştere şi stabilisem punctele de pe malul Ramadanului, de unde torpiloarele improvizate trebuiau să pornească deodată în linia de front spre escadra inamică, a cărei situaţie o reperasem.
La 14 august, la ora 9.30 seara, rând pe rând ies torpiloarele (!) din bazinul S.H. (Serviciul Hidraulic), cu luminile stinse şi maşinile încet, spre a nu face zgomot şi urcă Dunărea spre locurile de plecare. Vigilenţii noştri grăniceri din port, neştiind ce vase sunt, erau cât pe aici să dea alarma.
Clipa decisivă soseşte şi cu o cruce mare pornim să dăm semnalul războiului de eliberare şi să ne încununăm de glorie, bizuindu-ne mai mult pe atacurile de artilerie şi aeriene ce trebuiau să urmeze, decât pe torpiloarele noastre vechi în putinee de lemn, încinse cu frânghii (n.n. - cadre paralelipipedice improvizate).
Noaptea întunecată. Se vedeau luminile din port. Linişte. Maşinile merg cu toată viteza. Oamenii la posturi – sergentul Brânzilă, şeful şalupei „RÂNDUNICA”, la cârmă. Secundele par ani. O sete grozavă îmi usucă cerul gurii. «Rândunica» duduie.
Tăcerea nopţii e tulburată doar de cântece de mandolină ce se aud dinspre monitoarele către care ne îndreptăm, căci nu bănuiau că moartea li se pregăteşte (n.n. comandantul monitorului austriac «Bodrog» îşi aniversa ziua de naştere având ca invitaţi mulţi ofiţeri).
Ne apropiem. Siluetele încep a se desena, contururile să apară tot mai pronunţat. N-aş putea spune dacă erau la 70, 50 ori 30 metri - când un «Bot a hoi» puternic ne vesteşte că am fost simţiţi. Mai mergem puţin şi comand «Atenţie! Foc!» Torpila din tribord ţâşneşte vijelios - elicea celei din babord huruie tot în tub: torpila se înţepenise!
Conform ordinului încep rondoul spre deal, ca să nu cad peste celelalte două torpiloare (!) sau peste torpilele lor.
Înainte ca rondoul să fi fost angajat, o explozie puternică ne luminează prova: torpila atinsese, monitorul trebuia să se scufunde. O flacără imensă, o bubuitură puternică, un fum gros şi apoi flăcări: monitorul ardea! Iar vaietele celor răniţi le am şi acum în urechi. Mărturisesc fără ruşine că am plâns: emoţia succesului, mila pentru cei răpuşi - n-aş putea spune.
Proiectoarele tuturor monitoarelor se aprind şi cercetează cerul. După cum am aflat mai târziu de la Şeful de Stat Major al escadrei inamice, fost comandant la Şcoala de torpile din Pola, s-a crezut la început că a fost o explozie la bordul… - veţi afla mai târziu cui - iar după ce au primit telegrama la Viena că România a declarat război au bănuit un atac aerian. Numai la o torpilare nu s-au gândit şi n-au aflat de ea decât a doua zi, când au pescuit pe mal o torpilă eşuată ca un marsuin.
«Cătina» şi «Bujorescu» şi-au lansat şi ele torpilele, dar nici una nu au nimerit ţinta după cum era de aşteptat.
Ajunşi la malul românesc, conform ordinelor, am evacuat personalul şi părăsit şalupele.
Sergentul Brânzilă, cu aprobarea mea, s-a reîntors la şalupă şi, sub bătaia proiectoarelor şi tunurilor inamice, a reuşit, cu peripeţii, de care am vorbit la radio, să aducă «Rândunica» în bazin la adăpost”.
Avem toate motivele să credem că acest prim episod al intrării României în Războiul de Întregire s-a petrecut întocmai cum l-a descris însuşi ofiţerul care a condus atacul, dar, comandorul Negulescu, cu bună ştiinţă (credem), face unele omisiuni spre propriul beneficiu moral, supraevaluându-şi meritele, încercând să justifice un semieşec, în timp ce, exact în aceleaşi condiţii, era posibil un succes de răsunet.
Există, însă, cel puţin două personalităţi implicate în fenomen (deci la fel de bine informate) ale căror opinii asupra evenimentului diferă de cele ale comandorului Negulescu. Aceste personalităţi sunt contraamiralul N.Negrescu - comandantul Flotilei de Dunăre în prima parte a războiului (care în mod cert a făcut o analiză minuţioasă „a posteriori” asupra atacului) şi amiralul Petre Bărbuneanu (la data executării atacului comandant pe „Cătina”).
Contraamiralul Negrescu arată că atacul a fost foarte bine conceput şi, în mod normal, ar fi trebuit să aibă succes deplin. Şalupele neînarmate, cu aspect total inofensiv, aflate în compunerea „Apărătorilor sub Apă” (comandament cuprinzând apărarea prin mine şi torpile) cu sediul la Giurgiu („Cătina” şi „Bujorescu” făcuseră parte, până la începerea războiului, din „Serviciul Hidraulic”)erau comandate de sublocotenenţi şi locotenenţi şi efectuaseră zeci şi zeci de patrulări de observare şi supraveghere a monitoarelor austriece până la câţiva metri de bordul acestora, înşelându-le vigilenţa. Aşa se explică de ce la bordul monitorului „Bodrog” avea loc în acel moment o petrecere cu dans şi muzică (fapt omis în publicaţiile apărute ulterior în limba germană). Nu este mai puţin adevărat faptul că navele austriece aveau să afle despre starea de beligeranţă câteva ore mai târziu.
Contraamiralul Negrescu este de părere că schimbarea comandanţilor de şalupe a fost total neinspirată. Aducerea la comandă a ofiţerilor noi sus amintiţi (din ordinul cui?) „aleşi” (pe criterii încă neelucidate, sau poate tentaţia intrării în istorie era prea mare), nefamiliarizaţi cu topografia, mai ales pe vizibilitate redusă, şi nepregătiţi suficient în executarea atacului cu torpile a prejudiciat serios succesul.
Amiralul Petre Bărbuneanu susţine că ordinul de atac nu a fost respectat: atacul trebuia să se execute simultan, cu şalupele în linie de front. Căpitanul Negulescu, profitând de viteza mai mare a şalupei „Rândunica”, dornic de a-şi adjudeca meritele succesului, s-a desprins de colegii lui, lansând de unul singur. Explozia puternică produsă de impactul torpilei cu şlepul de materiale acostat în bordul monitorului, alarmarea imediată a echipajelor, fumul şi zgomotele produse au avut efect asupra celorlalte şalupe care veneau la atac din urmă, iar comandanţii acestora nu s-au mai putut apropria la distanţa optimă de lansare.
În final, comandorul Negulescu îşi păstrează totuşi obiectivitatea: „Torpila a mers drept spre monitor, dar a lovit…şlepul, aruncând în aer muzică, bufet şi aprinzând motorina din el! Dacă monitorul ar fi fost lovit, pe lângă echipajul său, ar fi fost ucişi şi invitaţii, comandanţi şi ofiţeri de pe celelalte monitoare…”.
Aşa se întâmplă când se face război cu improvizaţii.
Cu toată nereuşita acestui atac, totuşi efectul torpilării a fost nebănuit. Temându-se de alte torpilări, întreaga escadră austriacă s-a refugiat tocmai după ostrovul Berzina, la 100 km de frontieră (Turtucaia) şi la 30 km de malul românesc, într-un adăpost sigur şi de mai înainte pregătit.
Învăţături? Una singură, arată amiralul Bărbuneanu: „războiul, în general, cel pe apă în special, nu se poate face, nu se câştigă cu improvizări antideluviene sau abisiene”.
Şi totuşi … Redde Caesari quae sunt Caesaris - să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. „Retuşurile” aduse „post factum” unor evenimente istorice „care timp de peste patru decenii deveniseră aproape o obsesie şi pentru noi), nu folosesc nimănui. Să învăţăm din greşelile înaintaşilor noştri, dar, în acelaşi timp, să le recunoaştem, în mod obiectiv, meritele.
P.S. Faptul că atacul asupra escadrei de monitoare austro-ungare de la Rusciuk nu s-a soldat cu un succes deplin, navele rămânând intacte pe toată durata războiului, a avut şi o consecinţă favorabilă Marinei Române. Trei dintre monitoare, după încheierea tratatului de pace, au fost atribuite României drept compensaţie de război, ducând apoi cu succes acţiuni de luptă în al Doilea Război Mondial şi sfârşind în anii '60, când au fost casate.
P.P.S. Dintre cele trei şalupe care au avut onoarea „primului foc” „RÂNDUNICA” şi „CĂTINA” au murit în tăcere, „BUJORESCU” în schimb a dus o „viaţă lungă” pe undele Dunării. În anii '80, la numărul de înregistrare 14.850 din „Registrul Navelor” era consemnat: „FĂGET”, ex „BUJORESCU”, construită în 1907. Astăzi, o epavă abandonată pe Canalul Plantelor din Giurgiu.
SIC TRANZIT GLORIA MUNDI!
