De Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice, repreentanții instiuțiilor MAI din Prahova au celebrat „oamenii de lângă noi care fac lumea MAI bună”. Iar unul dintre aceștia este Eugenia Cîmpean, dascălul devenit, peste an, mamă pentru peste 60 de copii abandonați sau rămași orfani. Despre povestea ei impresionantă, lecție de viață pentru oricine o ascultă, câmpineanca spune simplu: „Asta a fost viața mea!“
Data de 1 octombrie, care marchează Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice, a fost celebrată, în Prahova, printr-un proiect emoționant: „Oamenii de lângă noi care fac lumea MAI bună”. Reprezenatanții Poliției Prahovene, ai Inspectoratelor Județene de Pompieri și Jandarmi Prahova, ai Grupării de Jandarmi Mobile Ploiești au adus în prim plan povestea unui om care, vreme de zeci de ani, a dat sens cuvântului „MAMA“ acolo unde el nu era. Eugenia Cîmpean (82 ani), asistent maternal din Câmpina, s-a transformat în „înger“ pe Pământ pentru mai bine de 60 de copii orfani sau abandonați. I-a adunat sub aripa sa, i-a ocrotit, i-a iubit și i-a învățat să zboare.
Eugenia Cîmpean este un „pionier“ al asistenţei maternale de tip familial, fiind cea care în anii ’90, împreună cu doctorul Emanuela Zaharia, punea bazele primului Centru de tip familial al Asociaţiei „Iubiţi Copiii“. Ambele aveau profesii diferite, dar cu un trunchi comun: OMUL. Una lupta pentru viaţă, din postura de medic, alta lupta să ofere societăţii un om educat, din perspectiva profesorului de Limba și literatura română. Pentru că înainte de a deveni asistent maternal, mama Eugenia a fost cadru didactic. Ambele au simţit însă că nu oferă suficient copiilor. Unii aveau nevoie de mult mai mult. Un cămin, un mediu familial, o masă caldă, o vorbă bună, dar mai ales dragoste…Astfel, Eugenia Cîmpean a hotărât ca, pe lângă cadru didactic, să devină și MAMĂ „de profesie“.
Pe parcursul celor peste 30 de ani, de când a hotărât să aleagă calea aceasta, Eugenia Cîmpean a fost părinte pentru mai bine de 60 de copii.
Pe mulţi dintre ei i-a luat încă din primele zile de viață, pe alții i-a cunoscut mai târziu când aveau deja un bagaj traumatic greu de dus. Pe cel mai mic dintre copiii ei, aşa cum îi consideră pe toţi, l-a luat din Maternitate la numai 5 zile. Astăzi, se laudă cu Marius ca fiind absolvent al unei facultăţi tehnice şi un om pe picioarele lui. Asemeni lui Marius, alți 20 de copii (dintre cei peste 60 pe care i-a avut în plasament) au rămas în grija ei până când şi-au luat viaţa în propriile mâini. Au fost şi situaţii de reintegrare în familie, dar şi de adopţie. Dar, pentru mulţi dintre cei care au fost înfiaţi, tot ea a rămas „MAMA“, cea datorită căreia au aflat, într-o casă plină de copii, din cartierul Muscel, ce înseamnă ataşamentul şi sufletul cald de care aveau cea mai mare nevoie.
Nu este om care s-o viziteze și căruia să nu-i arate imaginile cu parte din sufletul ei. Despre fiecare povestește cu lux de amănunte, se amuză și acum de modul în care pronunțau anumite cuvinte sau se emoționează atunci când își amintește cum așteptau momentul răsfățului de dinainte de culcare. „Le poți oferi orice copiilor, dar cel mai mult au nevoie de atenția și dragostea ta de părinte“, a completat gazda noastră.
Și își mai doresc ceva acești copii: ideea de apartenență. Experiența de cadru didactic și-a spus cuvântul și în acest sens, știind cât de vulnerabili sunt micuții ei care veneau din altfel de medii.
Niciodată însă nu a tolerat și nu a rămas indiferentă la răutățile celor din jur, transformându-se în „scut“ părintesc. „Noi, cei de aici, asistenții maternali, îi reprezentăm într-un fel pe ei, cei care n-au niciun glas, nicio putere. Niciun copil nu este rău, ci doar înrăit de cei din jur, de ceea ce trăieşte, de ceea ce vede“, a completat interlocutoarea noastră.
A căutat să-i pregătească şi intelectual, dar, mai ales, pentru viaţă. Unii dintre ei au terminat o facultate, alții liceul sau școli postliceale, dar cel mai mult o bucură faptul că sunt pe propriile picioare. Sunt oameni cu suflet și care, în anumite momente, se pot baza unii pe alții. Că, doar, au fost frați...de suferință, de care au scăpat datorită unui înger cu chip de OM.
Ajunsă în toamna vieții, Eugenia Cîmpean mai are o singură dorință: cea de a avea zile și putere ca să-i vadă pe picioarele lor și pe ultimii doi „născuți“: Daria (14 ani) și Nicolae (17 ani).
Copiii o respectă și-o ascultă, iar de iubit…, poate, mai mult decât i-ar fi iubit pe părinții naturali. Faptul că a putut salva niște suflete, că a redat societății niște caractere educate, că modelul de asistență familială privit cu multă reticență și suspiciune, la început, a devenit, între timp, unul de bună practică sunt certitudinea împlinirii misiunii aici, pe Pământ.
„Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru viața pe care mi-a dat-o, pentru copiii pe care mi i-a dat, pentru tot ce-am putut oferi și primi. Nu a fost greu, pentru că atunci când iubești, nimic nu e greu. Iar eu am iubit și iubesc copiii nespus...Asta a fost viața mea!“, ne-a mărturisit Eugenia Cîmpean în încheierea întâlnirii noastre.
