Pentru înţelegerea evenimentelor ce s-au petrecut cu mai bine de şapte decenii în urmă, când prin arbitrajul de la Viena, de fapt Dictatul de la Viena, s-a făcut o mare nedreptate istorică României, încercăm în cele ce urmează să prezentăm o sinteză a faptelor din acel timp.
România a fost astfel obligată să cedeze Ungariei Transilvania de Nord, cu o populaţie totală de 2.667.000 de oameni, în majoritate români şi doar 968.371 de etnie maghiară, iar ca teriotoriu însemna 43.492 kmp. În lunile imediat următoare, datorită terorii dezlănţuite de guvernul maghiar, încep evacuările silite ale locuitorilor români (aproximativ 150.000), expulzări, omoruri - 919 locuitori, bătăi - 3.373 de cazuri, arestări - 13.369 de cazuri, 96 de devastrări în masă şi 405 devastări răzleţe, astfel încât în intervalul de la 1 septembrie 1940 şi până la 15 mai 1941 să se ajungă, conform statisticilor oficiale înaintate de Serviciul Special al Informaţiei Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, la un total de 19.040 de cazuri de atrocităţi.
“Mândrul pământ al Ardealului - nota ziaristul şi scriitorul de limbă maghiară Ferenezy Gyorgy, locuitor al acestor meleaguri - s-a transformat într-o amarnică Golgotă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închişi cu sutele, cu miile, sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ. Şi toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut români. A chinui făr vreun motiv politic, cu un vandalism necruţător, oameni lipsiţi de apărare, este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei. De aceea, nu putem exprima altceva decât dispreţ. Şi dacă aceasta se mai continuă, atunci nu-mi rămâne altceva decât să mă ruşinez că m-am născut secui maghiar şi să reneg faptul că am învăţat prima oară să mă rog lui Dumnezeu în limba maghiară. Şi totul mi se pare de necrezut. Dacă n-aş vedea sutele de maşini şi de căruţe pline cu mobile şi lăzi, durerea oglindită pe faţa pribegilor, încă şi acum, în ulmia clipă, aş crede că totul e un vis amarnic, dureros... Din păcate, realitatea îngrozitoare este aceea că, peste câteva zile, graniţa va trece de-a lungul dealului Feleacului, oraşul meu natal va fi în teritoriul ocupat iar eu trebuie să plec. Maghiarii care trăiesc în Ardeal au sperat că dacă ajung sub stăpânire maghiară vor avea o situaţie economică mai bună, vor căpăta posturi bune cu toţii. După câteva zile a sosit deja dezamăgirea. Funcţionarii veniţi don Budapesta şi din teritoriul vechii Ungarii, au invadat cu adevărat oraşele ardelene. Toate posturile şi poziţiile mai bune au fost ocupate de ei. Masacrarea românilor, persecutarea, alungarea şi întemniţarea a înmărmurit şi păturile mai serioase ale populaţiei străvechi şi sunt de acum mulţi oameni printre maghiarii care trăiesc acolo, care condamnă modul de comportare pe care l-au încetăţenit cei sosiţi din Budapesta. Din ce în ce mai mult se poate auzi acolo observaţia «Nu astfel de unguri am aşteptat»… şi acesta e un mare adevăr”, nota autorul. „În 22 de ani s-a schimbat complet mentalitatea în Ungaria. În acest răstimp, conducătorii maghiarilor au declarat încontinuu şi au sugerat populaţiei ţării că pricina tuturor mizeriilor e Trianonul ca, în felul acesta, masele respective să nu-şi dea seama de adevărata situaţie… M-am considerat întotdeauna un secui care luptă pentru o conlucrare paşnică a popoarelor (corect a minorităţilor naţionale - n.a.) care trăiesc în România, dar în acelaşi timp ca cetăţean român cinstit, loial, am înfierat munca de subminare pornită împotriva unităţii teritoriale a patriei şi m-am opus mişcărilor iredentiste. Cluj, Dumnezeu cu tine! Îmi iau rămas bun de la tine, dar nu pe vecie. Va veni ziua când voi putea aşeza din nou o coroană pe mormântul părinţilor mei, când din nou voi putea spune o rugăciune lângă sicriul marelui poat român Octavian Goga, când voi putea revedea oradea, Satu Mare şi celelalte localităţi ocupate ale Transilvaniei. Va veni ziua când se va lumina cerul deasupra Clujului, care din nou va putea strânge în braţele lui aceste mulţimi de pribegi, când după atâtea încercări şi dureri, zorile Dreptăţii vor răsări din nou. Cluj! La revedere! Ne vom întoarce…” (datat de autor pe 3 septembrie 1940).
Acum, cu detaşarea pe care ţi-o dă trecerea timpului, dar mai ales cunoscând o mare parte din documentele primare care au stat atunci la baza hotărârilor privitoare la acest rapt teritorial pentru România, ne gândim să facem o apreciere referitoare la acele zile de dramatică tensiune (29-31 august 1940), luându-ne fie şi numai pentru o clipă, povara de a argumenta decizia privitoare la Dictatul de la Viena.
Vom pune pe primul talger al balanţei argumentele favorabile cedării, deci acceptării Dictatului:
- izolarea politico-diplomatică în care se afla România pe plan internaţional;
- poziţia strategică a României ne dezavantaja faţă de Ungaria;
- urmare a „afacerii Skoda”, potenţialul de apărare, armamentul aflat în dotarea armatei noastre era cunoscut;
- refuzul României de a accepta acest Dictat ar fi dus imediat la ajutor extern dat Ungariei;
- deruta în care se afla opinia publică după cedarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, urmare a notei ultimative a guvernului sovietic din 26 iunie 1940;
- lipsa de unitate între factorii politici interni în timpul Dictaturii regale - desfiinţarea partidelor politice;
. concentrarea de trupe străine la graniţa Ungariei;
- prin necedare însemna angrenarea ţării în război şi poate, cum de altfel am mai întâlnit în documente, desfiinţarea ei ca stat.
Iar acum să punem în celălalt talger al imaginarei balanţe, argumentele împotriva cedării teritoriale, deci împotriva Dictatului:
- masele erau pentru rezistenţă, armata cu greu putea fi stăpânită, opunându-se retragerii fără luptă; nu era nimeni care să dorească Dictatul;
- pierderile umane şi materiale cu mult mai mari decât dacă am fi luptat;
- nu a fost evitată situaţia de stat ocupat;
- în cazul luptei armate - în situaţie de beligeranţă - am fi primit despăgubiri de război;
- pe plan extern: cu toate ameninţările, nici Germania şi nici U.R.S.S. nu erau interesate de un război deshis în această parte a Europei, mai ales că România a anunţat că, de va fi atacată, va incendia lanurile de grâu şi va distruge sondele. Apoi, nici Germania nu ar fi acceptat amestecul ruşilor, dar nici ruşii amestecul direct al Germaniei;
- din punct de vedere al istoriei noastre naţionale, am fost întotdeauna pentru rezistenţă; numai aşa am dăinuit, aşa vom exista.
În concluzie, subiectul trezeşte şi azi un viu interes pentru istorici, dialogul pe această temă rămâne deschis, oprindu-ne la afirmaţia că situaţia României în august 1940 a fost foarte grea - totuşi cedarea a fost un factor cu urmări dezastruoase.
Reacţii
- „Orice încercare de a înlătura prin manevre tactice, de vreun fel sau altul, pericolele care ameninţă ţara Majestăţii voastre, trebuie să eşueze şi va eşua. Sfârşitul, mai devreme sau mai târziu - şi poate în foarte scurt timp - ar putea fi chiar distrugerea României”
Din scrisoarea trimisă de Hitler lui Carol al II-lea, la 15 iulie 1940
- „Conferinţa ţinută de puterile Axei la Viena a impus României cedările teritoriale din transilvania, sub ameninţarea că, în caz contrariu, această ţară va fi lăsată în voia soartei”
Comentariul postului de radio New York, 31 august 1940
- „Noi n-am luat nimănui nimic. Suntem singurul popor din lume, poate, căruia nu i se poate spune că a luat ceva dincolo de dreptul său”
Nicoale Iorga
- „Trebuie spus că acest Dictat seamănă prea mult cu o farsă, pentru a putea dura. El se bazează numai pe forţa militară, iar atunci când Hitler va fi învins, el se va spulbera”
Hugh Setton Watson, profesor la Universitatea din Londra, 3 septembrie 1940
