„Telegrama” vă prezintă un serial istoric unic, care scoate la lumină informaţii rare despre întoarcerea armelor împotriva trupelor germane şi luptele duse în zona Ploieşti în 1944.
Analizându-se situaţia dramatică a ţării între anii 1940 – 1944 al cărei apogeu a fost înregistrat în vara anului 1944, lupta pentru ieşirea României din război şi refacerea cadrului deplinei unităţi naţionale, cu concursul tuturor forţelor social – politice interesate în salvarea ţării, actul de la 23 august ne apare drept rezultatul unei lupte între proiectele de salvare a ţării, vehiculate atât în grupul mareşalului, cât şi în cel al monarhului, în vederea încheierii unui armistiţiu în condiţii onorabile pentru ţară. Deznodământul, în favoarea celui din urmă, s-a realizat printr-o lovitură de stat, urmată de o acţiune militară rapidă.
Între 24 – 28 august, la Bucureşti, pe Valea Prahovei, în porturile dunărene, în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, s-au desfăşurat puternice confruntări împotriva forţelor hitleriste. Lupta armată, generalizată la nivelul întregii ţări, a avut un caracter ofensiv, distrugând rezistenţa germană. Efortul militar s-a desfăşurat în cooperarea cu cetăţenii pentru depistarea punctelor de luptă ale unităţilor germane. Lovitura de stat de la 23 august a fost un act conceput şi organizat de reprezentanţii Palatului, partidele politice reprezentate în Blocul Democrat, în împrejurări politico-militare favorabile, urmat de o acţiune militară la nivel naţional, astfel încât în noaptea de 23 spre 24 august 1944, armata română s-a alăturat Naţiunilor Unite în războiul antihitlerist, începând prin eliberarea teritoriului naţional.
Pentru prima dată pe parcursul celui de Al Doilea Război Mondial, în perioada 23 august – 7 septembrie 1944, armata română s-a aflat exclusiv sub conducerea naţională. Afirmaţia îşi are susţinere documentară în „Directiva operativă a marelui Stat major, emisă la 23 august 1944”, unde se specificau următoarele: „Începând de astăzi toate forţele române de uscat, aer şi marină ies de sub autoritatea germană şi ascultă numai ordinele Majestăţii sale regele Mihai I, ce se vor transmite prin Marele Stat Major”.
În documentul menţionat se precizau totodată: scopul politic al luptei, organizarea comandamentului, ideea generală operativă, situaţia inamicului, dispozitivul şi misiunile forţelor terestre, ale aviaţiei şi marinei militare în noua situaţie creată.
Această independenţă de comandament a oştirii române a durat până la 7 septembrie 1944, perioadă în care Marele Stat Major a pregătit şi condus acţiuni de importanţă strategică, vitale pentru existenţa statului, cum au fost: nimicirea sau capturarea grupurilor hitleriste din interiorul ţării; acoperirea frontierei şi a liniei de demarcaţie, în scopul zădărnicirii încercărilor inamicului de a muta frontul pe Carpaţii Meridionali şi a menţine astfel un cap de pod strategic la nord de aceşti munţi; desprinderea celor două armate române (3 şi 4) din dispozitivul german şi regruparea lor în vederea unor acţiuni ofensive; concentrarea forţelor şi mijloacelor în vederea creării grupurilor necesare trecerii la ofensivă pentru eliberarea părţii de nord-vest a Transilvaniei; constituirea de noi grupări de forţe prin contopirea unor unităţi şi mari unităţi, ca urmare a noii situaţii politico-strategice create.
Îndeplinirea acestor obiective a necesitat o conducere fermă şi exactă din partea Marelui Stat Major, care a reuşit să depăşească dificultăţile generate de timpul foarte scurt avut la dispoziţie pentru pregătirea acţiunilor militare. Salutar a fost faptul că o serie de măsuri fuseseră luate înainte de 23 august 1944: conceperea dispozitivului de acoperire; organizarea diviziilor de instrucţie; culegerea informaţiilor privind dislocarea, forţa şi misiunile trupelor germane. În acest fel, în perioada 23 august - 25 septembrie 1944, sub conducerea Marelui Stat Major, trupele române au realizat acoperirea frontierelor, respingerea ofensivei germano-ungare declanşată la 5 septembrie 1944, au curăţat teritoriul naţional de prezenţa trupelor germane, au creat condiţiile pentru trecerea la ofensivă, împreună cu trupele sovietice, în nord-vestul Transilvaniei. Singurul obiectiv care nu a putut fi îndeplinit cu acelaşi succes a fost recuperarea trupelor Armatelor 3 şi 4 române aflate pe frontul din Moldova. Aceasta deoarece Armata Roşie a continuat şi după 23 august 1944 să considere România un inamic, făcând prizonieri peste 166.000 de soldaţi români. Un tratament asemănător au suferit şi flotele maritimă şi fluvială de război, al căror personal a fost internat, iar navele sechestrate de către armata sovietică.
O problemă care trebuia rezolvată de Marele Stat Major român, la declanşarea actului de la 23 august 1944, era reorganizarea marilor unităţi de instrucţie din interior, pentru a fi în măsură să ducă în cel mai scurt timp acţiuni de luptă. În acest scop a fost emis Ordinul nr. 64.330/ 23 august 1944.
În baza acestui ordin, marile unităţi din interior s-au organizat în funcţie de efectivele, armamentul, tehnica de luptă din marile unităţi de instrucţie, capabile să desfăşoare acţiuni de luptă. Forţa unei divizii de infanterie-instrucţie era de 6 batalioane de infanterie şi 1-2 baterii de artilerie, iar a unei divizii de cavalerie-instrucţie de 6-8 escadroane şi 1-2 baterii de artilerie călăreaţă. Încadrarea unităţilor s-a făcut cu ofiţerii şi subofiţerii instructori, aflaţi la părţile sedentare.
Din noaptea de 6-7 septembrie 1944, armata română a intrat sub ordinele Înaltului Comandament Sovietic.
Despre Cotitura României din 23 August, evenimentele ori consecinţele generale, istoricii au emis analize multiple şi profunde sub aspect militar, politico-diplomatic, economic, propagandistic etc. Este suficient să relevăm că, după stabilizarea frontului româno-german faţă de cel sovietic pe aliniamentul Kuty-Paşcani-Tg.Frumos-Iaşi-Chişinău-Dubăsari-linia Nistrului până la Marea-Neagră, în mai 1944, ambele tabere aveau în principal în atenţie apărarea, respectiv cucerirea liniei fortificate Focşani-Nămoloasa-Brăila şi a zonei petrolifere Ploieşti, pentru fiecare dintre ele fiind în discuţie păstrarea dispozitivului ori, dimpotrivă, crearea condiţiilor propice pentru acţiunile viitoare. Trebuie menţionat că şi în cadrul ultimei întrevederi dintre Antionescu şi Hitler, care a avut loc la Rastenburg în ziua de 5 august – doar cu câteva zile înainte de lovitura de stat de la 23 august, la întrebarea directă a Führerului privind continuarea luptei până la capăt alături de Germania, Mareşalul a precizat că un răspuns categoric presupune din partea Germaniei garanţia fermă a păstrării liniei existente a frontului în România şi siguranţa regiunii petrolifere.
Importanţă strategică
În planurile germane de apărare, într-adevăr, zona PLOIEŞTI şi mijloacele de transport pentru derivatele din ţiţei s-au aflat în primăvara-vara anului 1944 în centrul atenţiei. Pe măsură ce se apropia momentul, bănuit şi aşteptat, al ofensivei fronturilor 2 şi 3 Ucrainene în regiunea Iaşi-Chişinău (20 august) autorităţile militare şi civile germane şi române au fost îngrijorate de securitatea zonei PLOIEŞTI. De cealaltă parte, aviaţia aliată îşi continua raidurile asupra obiectivelor petrolifere. Aşa încât evenimentele de pe frontul din Moldova, după 20 august 1944, au completat contextul pentru acţiunea forţelor politice de la Bucureşti, care în după-amiaza zilei de 23 august, devansând cu trei zile planul stabilit anterior, au înfăptuit lovitura de stat, marcată prin momentul arestării lui Ion şi Mihai Antonescu. Prăbuşirea regimului antonescian a condus automat la ruperea alianţei României cu Reichul nazist şi ultimii lui sateliţi din Europa şi la înrolarea trupelor române în rândul forţelor Naţiunilor Unite în războiul final împotriva Germaniei, iar dezertarea României din Axă a constituit un triumf major pentru Aliaţi.
Lupta pentru Prahova
Privite prin intermediul informaţiilor desprinse din documente, luptele din zona Prahovei se înscriu ca o contribuţie majoră - în cadrul amplelor acţiuni militare la nivel naţional – la lupta poporului român împotriva ocupanţilor hitlerişti pentru eliberarea ţării şi recucerirea independenţei naţionale a României. Conducătorii nazişti au fost avertizaţi de reprezentanţii lor de la Bucureşti că actul de la 23 august a avut „sprijinul complet al armatei poporului”.
Reprezentând un important centru strategic şi militar, lichidarea trupelor hitleriste din zona Ploieşti şi Valea Prahovei a constituit un obiectiv primordial pentru Comandamentul român în zilele de 23-31 august 1944.
Planul acorda o atenţie deosebită zonei petroliere a Văii Prahovei din următoarele considerente:
- zona petroliferă a Văii Prahovei reprezenta o importantă zonă industrială de profil tehnic;
- constituia singura sursă de aprovizionare cu carburanţi pentru toate unităţile motorizate, mecanizate şi de aviaţie în armata română în războiul care abia acum începea, împotriva armatelor fasciste;
- comandamentul german masase aici forţe redutabile, dotate cu armament şi mijloace moderne de luptă (artilerie grea, autovehicule, tancuri, aviaţie, trenuri militare, etc), care era necesar să fie înlăturate pentru a se asigura salvarea acestei zone industriale;
- resursele energetice ale acestei zone erau considerate de valoare deosebită în viitor, fiind absolut necesare pentru refacerea economică a ţării;
- prin această zonă - şoseaua naţională Ploieşti-Braşov şi calea ferată - se realiza principala legătură cu Transilvania.
Organizarea germanilor lângă Ploieşti
Efectivele armatei hitleriste dislocate aici se ridicau la circa 25.000 de oameni, cei mai mulţi aparţinând Diviziei a 5-a artilerie antiaeriană (5 A. A.). Această divizie germană era comandată de generalul Kuderna şi avea punctul de comandă în pădurea Misleanca, la sud-vest de localitatea Păuleşti. În subordinele acestei divizii intrau Regimentele 180 şi 202 de artilerie antiaeriană, care totalizau 42 de baterii.
De asemenea, fiecare Regiment A.A. mai dispunea organic de câte un divizion de proiectoare, constituit de 4 baterii. Bateriile germane de artilerie îşi aveau dispozitivul în jurul localităţilor Ploieşti, Băicoi, Moreni şi Câmpina. Tot subordinele Divizia a 5-a A.A. germană se mai aflau formaţiuni speciale dislocate astfel: un regiment de pompieri în pădurea Misleanca, un divizion generatoare de ceaţă artificială cu punctul de comandă în pădurea Strejnic, un batalion S.S. şi o companie de tancuri în pădurea Păuleşti, două trenuri blindate în gara Buda şi Crângul lui Bot, un spital de campanie în pădurea Balaca, un atelier pentru reparaţii şi întreţinere a materialului de artilerie antiaeriană în pădurea Buda, câteva escadrile de avioane dislocate pe aerodromul Târgşorul Nou. La aceste forţe s-au mai adăugat cca. 2.000-3.000 de oameni proveniţi din unităţile zdrobite pe frontul din Moldova si care au debarcat in noaptea de 26/ 27 august în Valea Călugărească.
În momentul declanşării acţiunilor militare, după lovitura de stat, în zona Ploieşti şi Valea Prahovei, Corpul 5 Teritorial dispunea de Detaşamentul 18 pază, părţile sedentare ale unor unităţi, alte formaţiuni, precum şi Brigada 4 artilerie antiaeriană, acestea totalizând un efectiv un efectiv de 23.000 luptători din care peste 6.000 aparţineau unităţilor de artilerie anti aeriană. In componenţa Corpului 5 teritorial intra Marea Unitate Antiaeriană Română comandată de colonelul Ion Rudeanu, care avea in subordine Regimentele 7 si 9 de artilerie antiaeriană. Prima unitate comandată de colonelul G. Turtureanu avea în compunerea sa divizioanele 25, 26, 28, 29, 31, 34, care totalizau 24 de baterii din care 4 baterii de proiectoare.
Toate aceste subunităţi erau dispuse în jurul oraşului Ploieşti, pe două linii de apărare circulară. Prima linie de apărare se afla la 1-3 km de faţă de periferiile Ploieştiului, iar linia a doua ajungea până la 10 km faţă de acelaşi reper.
A doua unitate, Regimentul 9 A.A., comandată de colonelul Nicolae Zăgănescu dispunea de divizioanele 35, 36 si 39 A.A. (artilerie antiaeriană) cu un total de 16 baterii, dintre care două de proiectoare. Aceste forţe şi mijloace erau dispuse în jurul localităţilor Cîmpina, Floreşti, Băicoi-Ţintea şi Moreni.
Totalizând 40 baterii, faţă de cele 42 baterii germane, forţele române erau în inferioritate faţă de inamic, atât sub aspectul puterii de foc (peste 85% din gurile de foc germane erau de calibru mare şi foarte mare), cât şi al numeroaselor mijloace de tracţiune.
O caracteristică a situaţiei militare din zona petroliferă Prahova a constituit-o faptul că încă din 1941, - nejustificată din punct de vedere operativ, dar datorită lipsei de încredere a Comandamentului german faţă de trupele române -, dispozitivul de artilerie antiaeriană german era suprapus cu cel al armatei române, existând o subordonare operativă a forţelor militare române faţă de cele germane, întreaga reţea de informare şi subordonare aflându-se în mâna inamicului. Până la 23 august 1944, alarmarea, deschiderea şi încetarea focului se executau de la punctul de comandă al Diviziei a 5-a A.A. germane, iar aprovizionarea cu muniţii se făcea de la depozite comune.
prof. Eugen Stănescu
cercetător ştiinţific principal
