- De la presa scrisă, la reportaj şi apoi la film... Să vorbim despre primii tăi paşi în carieră, care te-au îndreptat spre regie. Ce anume te-a făcut să-ţi doreşti să faci regie de film?
- Mihai Vasile, regizorul de la teatrul ploieştean "Equinox", mi-a deschis apetitul pentru regie, cu el am învăţat primii paşi. La început eram mai pătimaș cu scrisul. Mergeam cu prietenul meu, regretatul Nino Stratan, la cenacluri prin București, scriam proză și astfel am pătruns ,după '90, în presa scrisă. Am lucrat la ziarul "Viitorul românesc", apoi la "Zig Zag", "Expres".
Odată, la Paris, am văzut un reportaj făcut de francezi despre România, care pur și simplu mi-a plăcut atât de mult, încât m-a convins să fac acest pas. Presa scrisă intrase într-un declin în acea perioadă, revista "Expres" picase în 1995 și m-am hotărât să încerc să fac reportaje. Nistorescu voia să facă altă revistă, păstrând o parte din echipă, în care eram și eu, Alina Mungiu... Am rămas în acea echipă, dar am decis să virez puţin în direcția asta. M-am dus la Andrei Boncea de la Pro TV pe care nu-l știam, i-am dus un teanc de reviste și i-am spus cine sunt. Colaborasem și la un reportaj la TVR, prin '93, i-am dus și caseta asta. Mi-a zis să revin după ce se uită pe ele și așa am ajuns să fac reportaj, la emisiunea “Povești adevărate. În perioada respectivă, pot să spun că mi-am făcut ucenicia.
Atunci Dana Deac m-a chemat la Reporter Tele7abc. Era o emisiune foarte interactivă și vie, cu mesaje de la telespectatori. Au început să vină primele premii, la Gala APTR (Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România). Era o emisiune concurentă la TVR, se numea “Cu ochii-n patru” și ne curtau demult, astfel că atunci când Tele7 a început să aibă probleme financiare, ne-am dus la TVR cu toată echipa. Am făcut tot felul de reportaje, mai mult pe teme sociale, povești, era o combinație între reportaj și ceea ce se numește acum docu-dramă, adică îmbinam ficțiunea cu reportajul. Îmi plăcea nu să inventez eu poveștile oamenilor, ci să-i pun să joace propriile lor roluri, în poveștile lor, ceea ce se face acum pe Discovery, de exemplu. Am continuat să iau premii, în țară și străinătate, totuși era ceva care nu-mi convenea. Am simțit că fac lucrurile lăutărește, după ureche, mai mult intuiam anumite lucruri. M-am hotărât atunci să fac Regie, eu aveam o facultate tehnică la bază.
- Care au fost primele tale proiecte ca proaspăt regizor? Am vizionat de curând scurt metrajul "O zi bună", spune-mi cum ai ajuns la acest subiect.
- În timpul facultății am avut niște filme care au fost la festivaluri cu premii, de exemplu Premiul pentru cel mai bun documentar la Festivalul International CineMaiubit, în paralel și-n televiziune Premiul pentru reportaj TV - Premiile Clubului Român de Presă. După ce am terminat facultatea, Ioan (Nuțu) Cărmăzan, care mi-a fost profesor și mi-e prieten foarte bun, m-a recomandat unui producător care avea un scenariu de scurt metraj, e vorba chiar de “O zi bună”. Şi voia să-l fac un fel de comedie, dar nu prea mi se potrivea, așa că a ieșit mai mult o comedie amară. Am văzut scenariul, l-am schimbat, deși știam că autorul nu prea acceptă schimbări. I-am trimis noua variantă și s-a întâmplat să-i placă foarte mult și să fie surprins, aşa că l-am făcut în varianta mea.
„Umilinţă" pornește de la o poveste reală
- Să trecem la "Umilinţă", primul tău film de lung metraj… care este povestea lui?
- Aveam scenariul meu de licență din timpul facultății, care se numea chiar așa, “Umilință”, dar într-o variantă mai scurtă. L-am dat la concursul de scenarii HBO. Și uitasem de el, dar după două luni m-au anunțat că sunt finalist, în primii trei și să merg la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), de la Cluj-Napoca, unde se dădeau premiile. Lucrul acesta m-a făcut să-mi dau seama că e apreciat, aşa că l-am dat aceluiași producător. Filmul a câştigat finanţare la concursul de proiecte organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC).
Practic, acest lung metraj pornește de la o poveste reală, pe care a făcut-o o colegă de-a mea în televiziune. Este vorba despre un om dintr-un sat care a omorât un copil cu tractorul pe câmp, fără să vrea. Justiția l-a achitat pentru că n-avea nicio vină, dar comunitatea în care trăia n-a putut să uite și l-a condamnat. El a căzut foarte tare psihic și satul l-a “ajutat”: îl puneau la munci, își băteau joc de el, devenise un fel de paria. Dar reportajul era făcut greșit din punctul meu de vedere, până și autoarea își bătea joc de acest om. El era, de fapt, un personaj cu destinul mutilat. M-am enervat foarte tare. Nu mai aveam cum să refac subiectul, dar am scris o proză și l-am făcut erou, de fapt l-am prezentat cum îl simțeam eu. Când a fost vorba de scenariu pentru licență, am decis să folosesc această poveste. Așa s-a ajuns să fie film, cum îl știi, cu Șerban Ionescu, Mitică Popescu, Magda Catone, Valentin Teodosiu, Costel Cașcaval.
- De ce ai ales să faci premiera și la Ploiești?
- Pentru că e orașul meu și era obligatoriu! Primul lucru la care m-am gândit a fost Ploieștiul. Am mai fost și în alte orașe să prezint filmul, la Râmnicu Vâlcea, la Vaslui, doar că la Ploiești trebuia neapărat. Eu sunt dependent sufleteşte de Ploieşti, e mama mea aici, prietenii... Vin cu plăcere la Teatrul Equinox, la spectacolele lui Mihai Vasile, mă întâlnesc cu prietenii cei mai dragi, a rămas un nucleu de oameni deosebiţi pe care îmi face plăcere să-i revăd.
Nu rezist mai mult de o săptămână fără să vin în Ploieşti. Sunt momente în care vin pur şi simplu, chiar şi în toiul nopţii, fără nicio treabă. Eram odată într-o pasă proastă şi simţeam nevoia să mă încarc sufleteşte în locurile copilăriei mele. Am mers pe strada Cameliei, unde am copilărit, m-am oprit puţin la blocul meu de la marginea câmpului, am tras de trei ori aer în piept şi m-am întors în Bucureşti. Pe vremurile copilăriei mele, Cameliei era plină de oameni, tineri, copii, era o adevărată promenadă, avea un parfum deosebit. Acum e un pic mai gol şi trist, la fel şi Bulevardul Castanilor, pe care întâlnim mai mult oameni grăbiţi, în drum spre gară. Asta îmi lasă un gust amar, o umbră de tristeţe.
- Pentru că am aflat ce înseamnă Ploieştiul pentru tine, spune-mi cum îl percepi şi prin prisma reportajelor, nu puţine, dedicate acestor locuri.
- În emisiunea de reportaj-documentar "Dincolo de hartă", am avut cel puţin 10 poveşti făcute în Ploieşti şi în Prahova. De exemplu "Oraşul de mozaic" este un documentar despre Ploieşti, iar mulţi dintre ploieştenii care l-au văzut mi-au spus că nu le venea să creadă că e oraşul lor.
E viu oraşul, dacă ştii să-l vezi. Am urmărit repere: Teatrul de Păpuşi, Halele Centrale, pictura, lumea necunoscută a oraşului. În partea asta a ţării unde suntem noi, toate oraşele sunt standard, au gară, bulevard până în centru, primărie, magazin, casă de cultură... Dar dacă vei căuta, vei descoperi că au personalitatea lor. Prietenul nostru Arthur Teodorescu era ghidul oraşului, care mă ducea peste tot, pornind de la statuia lui Caragiale. În "Oraşul de mozaic" este ultimul interviu cu poetul Nino Stratan, este şi Dan Platon, ambii nu mai sunt printre noi.
Mai este un reportaj cu Doroftei, plin de veselie, construia casa, soţia şi copiii în jurul lui, afacerea îi merge, încă e implicat în box cu tot sufletul şi încearcă să ajute. S-au terminat filmările şi, totuşi, lipsea acel "ceva". Adevărul este că Doroftei este un personaj viu, optimist, dar simţeam că există o tristeţe a campionului. Faptul că nu mai trăieşti Gloria la intensitate maximă îţi aduce o tristeţe, ca şi actorul cu sala goală, după încheierea specacolului. Nuanţa asta am vrut s-o surprind la final, aşa că am revenit în Ploieşti şi l-am filmat mergând de la capătul bulevardului dinspre gară, singur, în noapte. Am stat destul de mult, pentru că nu voiam să treacă nicio maşină, aşa că l-am întors de nu ştiu câte ori până am surprins momentul.
- În ce proiecte eşti implicat acum?
- Eu lucrez în paralel și la Formula AS, scriu reportaj de 6 ani, chiar dacă nu-mi place să fiu asociat cu titulatura de ziarist. Mi se pare că s-a compromis meseria asta și precepția publică a devenit puțin ostilă, dar aceasta este o publicaţie serioasă. Formula As este un fenomen, iar acest fenomen poartă numele de Sânziana Pop. Muncește foarte mult și e un foarte bun camarad, merge cu noi pe teren. Lucrăm în echipă, umplem 3-4 mașini. Rețeta succesului revistei este sinceritatea, deschiderea către oameni.
- Dar la film te-ai mai gândit, ai ceva în perspectivă?
- Am un scenariu pe care l-am terminat, tot de lung metraj, o să intre în concurs anul acesta. Se numește “Vinerea Mare”. Nu este insiprat de o poveste reală, de data aceasta. Este o poveste creată de mine, foarte tensionată. Este vorba despre o familie care, în preajma Paștelui, chiar în Vinerea Mare, primește o veste rea despre fata lor, studentă în București. Cu ea s-a întâmplat ceva rău, nu se știe exact ce, e un mister, nimeni nu o găseşte. Ei pornesc în călătorie spre București să afle despre ce e vorba și trec printr-un labirint de coșmar. În fine, de aici se întâmplă tot felul de lucruri, nu intru în detalii. Mai am de scris câte ceva, sunt la faza de idee. Am norocul că merg mult prin țară mult cu revista Formula As şi întâlnesc subiecte interesante.
Roxana Manolache
