Pe 25 februarie 2020 era anunţată public prima infectare cu noul coronavirus descoperită pe teritoriul ţării noastre, ulterior confirmată oficial pe data de 26. La un an de la acel moment, obiceiurile multora dintre noi au fost schimbate complet, întâlnirile cu prietenii s-au rărit, petrecerile au devenit interzise, incertitudinea locului de muncă a crescut, măştile şi termometrele au ajuns ceva la ordinea zilei, iar panica instalată iniţial a fost înlocuită de unii cu sfidare sau cu ură. Într-o societate parcă mult mai radicalizată şi mai divizată, reţelele de socializare s-au umplut brusc de conspiraţii, atotştiutori şi agresivitate.
Grupul de Comunicare Strategică anunţa în urmă cu fix un an că o persoană din judeţul Gorj a fost testată pozitiv şi făcea apel la reprezentanţii mass-media să respecte intimitatea şi imaginea persoanei în cauză, dar şi o distanţă de siguranţă de 20 de metri. O zi mai târziu era confirmat oficial primul caz de coronavirus din România, după sosirea rezultatelor la testul al doilea.
Când privim în urmă, primele relatări despre evoluţia pandemiei în România par să aibă un umor involuntar şi o naivitate aparte. La primele cazuri confirmate, primeam foarte multe informaţii despre fiecare pacient, ştiam unde călătorise în ultima vreme, cum luase virusul şi de unde. Testarea era la început, iar pe 1 martie de exemplu autorităţile se lăudau cu 12 teste efectuate la Timişoara, toate negative, plus alte 12 în lucru în Bucureşti şi 8 în Cluj-Napoca. Tot în martie apăreau şi primele măsuri majore din partea statului, începând cu limitarea întrunirilor publice, apoi, la scurt timp, suspendarea cursurilor în învăţământul preuniversitar şi mergând până la instituirea stării de urgenţă. Apropo, voi ce treceaţi în declaraţia pe propria răspundere când trebuia să duceţi gunoiul? Mai ţineţi minte câtă activitate agricolă aţi declarat şi cât de mulţi bătrâni aţi reuşit să ajutaţi în primăvara lui 2020?
Dacă, pe vremea aceea, ne uitam cu groază când auzeam de trei-patru cazuri noi, lunile care au trecut au schimbat complet percepţia. Au ajuns să fie sute de cazuri pe zi, apoi mii, în mod evident raportările n-au mai fost la fel de detaliate, iar cumva oamenii au fost înlocuiţi cu simple numere. După două luni în case, a venit o uşurare a restricţiilor. Trecuse primul val. Dar la vremea aceea nu prea aveam cum să ştim că mai urma cel puţin unul, mult mai mare.
Dezlegare la relaxare
Perioada de relaxare a fost privită de români ca o obligaţie, nu ca o permisiune. Evident că după două luni de izolare oamenii simţeau nevoia de a socializa, chiar şi cu asumarea riscurilor inerente. Doar că mulţi au dus-o mai departe. Făceam pe vremea aceea o comparaţie cu dezlegările din timpul postului religios. Cu siguranţă aţi întâlnit oameni care merg teleghidaţi de ideea că "azi se mănâncă peşte", cu toate că nu ţinuseră postul până atunci, ceea ce înseamnă că ar fi putut mânca peşte în oricare altă zi. Dezlegarea, prin definiţie o relaxare a restricţiilor, o permisiune de a face un lucru altminteri interzis de dogmă, e privită de mulţi oameni ca o obligaţie. "Am voie să consum alimentul respectiv" se transformă în "trebuie să consum alimentul respectiv", iar aceeaşi reţetă a fost aplicată şi în cazul pandemiei, când mulţi români au considerat că trebuie să iasă din casă, încrezători că repornesc ei economia, cu toate că putem să bănuim că mai aveau destule provizii.
Legat de toată acea perioadă, nu putem să uităm eforturile făcute de personalul medical şi mobilizarea de proporţii, cu toate că, dacă e să fim sinceri până la capăt, au existat şi excese din partea conducătorilor unor instituţii, în care, la adăpostul pandemiei, s-au făcut cheltuieli publice exagerate şi nejustificate.
A existat şi o ipocrizie a statului, care a interzis unele activităţi, dar a permis altele care, din punct de vedere al riscului epidemiologic, probabil c-au fost mult mai riscante. N-am avut voie luni de zile să intrăm în săli de teatru sau de cinema, nici măcar păstrând distanţarea, cu restricţii privind capacitatea, dar ne-am bulucit umăr la umăr la malul mării, în staţiuni în care probabil mulţi dintre noi nu bănuiam c-o să mai călcăm prea curând. Bine, de dragul a ceea ce occidentalii numesc "politically correctness", nu ne-am bulucit, am păstrat în mod responsabil distanţa între cearşafuri. Că doar plaja din Costineşti şi cea din Neptun sunt renumite pentru cât de spaţioase sunt.
Era, până la urmă, o perioadă de relaxare, normal că ne permiteam să miştocărim situaţia, depăşiserăm demult "vârful epidemiei", scăpaserăm de statul în case şi de ordonanţele militare, apoi concediile s-au cam încheiat, a început şcoala, cu elevi distanţaţi regulamentar în curţile unităţilor de învăţământ, priviţi cu emoţie de părinţii care se buluceau lângă porţi, numărul de cazuri a început să crească, iar lucrurile au devenit din nou serioase. De la cât ne speriam înainte la zeci, apoi la sute, apoi la mii de cazuri, a venit perioada cu peste 10.000 de infectări raportate pe zi. Acesta a fost al doilea val, în care unităţile medicale au fost copleşite de situaţie, iar pacienţii care au avut ghinionul să se infecteze au întâmpinat mari dificultăţi, tocmai pentru că resursele sistemului, atât de personal cât şi de aparatură, erau împărţite la foarte mulţi beneficiari concomitent.
Odată cu evoluţia noului val de îmbolnăviri, noi, lucrând în presă, am mai constatat un lucru: scădea numărul de contestatari. Ca să înţelegeţi cu ce ne confruntam, am primit până atunci o sumedenie de mesaje mergând de la "Cine vă plăteşte să răspândiţi minciuni?", trecând prin "Nu e dom'le niciun virus, cunosc eu un brancardier care mi-a zis că e o făcătură" şi ajungând până la ameninţări violente. Pe Facebook a fost o efervescenţă de ură şi înjurături. Dacă până nu demult am fi fost scuzaţi să credem că prostia e determinată de lipsa accesului la informaţii, ajunseserăm să ne dăm seama că omenirea are cel mai mare acces la informaţii din istorie, practic cu un volum infinit de cunoaştere la un click distanţă, şi totuşi erau oameni convinşi că spitalele plătesc românii ca să spună că rudele lor au murit de COVID, de parcă aparţinătorii erau cei care făceau autopsiile şi ei puneau diagnosticele, ceea ce ar fi înseamnat şi că, la câte deceseră înregistrase până atunci, judeţul Suceava ar fi trebuit să devină polul investiţiilor europene în România. Dar da, apropo de conspiraţii, tehnologia 5G chiar a avut un efect nociv. A permis ca astfel de comentarii să se răspândească la o viteză mai mare a conexiunii. Ei bine, cam prin toamna lui 2020 lucrurile s-au mai liniştit din acest punct de vedere. E greu de zis cu precizie de ce. Am putea să presupunem că unii dintre cei care răspândeau ameninţări în stânga şi în dreapta s-au plictisit să ne tot lumineze şi au renunţat treptat la comentarii. Sau poate că le-au fost blocate conturile. Sau poate că s-au convins de existenţa virusului. În România, perioada aceea a cam fost momentul în care mulţi au fost nevoiţi să renunţe la replica "Eu nu cunosc pe nimeni care să fi luat virusul ăsta".
20.167 de morţi
În perioada de un an scursă de la primul caz de coronavirus depistat în România, s-au stins din viaţă 20.167 de persoane infectate, dintr-un total de 791.971 de cazuri descoperite, conform raportării oficiale de astăzi.
Sigur, apropo de contestatari, aceştia au spus ba că statistica a fost umflată din pix, ba că oamenii, chit că erau infectaţi, au murit din alte motive. E limpede că, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, decesele au apărut la oameni cunoscuţi cu afecţiuni medicale, celebrele comorbidităţi, cât de sumbru poate să fie cuvântul ăsta! Dar nu poţi să ignori faptul că virusul a agravat condiţiile medicale preexistente! Altfel spus, indiferent cât insişti că omul a murit de fiere şi nu de COVID, se pune întrebarea în ce măsură virusul a complicat situaţia şi dacă nu cumva, fără el, pacientul respectiv ar fi mai avut zile. Nu avem pricepere medicală, dar măcar putem să ne uităm pe o statistică, iar ea spune că da, în cele mai multe cazuri, pacienţii respectivi puteau să mai trăiască, fie şi câteva zile în plus. O fi mult, o fi puţin, cum poţi să măsori importanţa unei vieţi sau a unei zile în plus sau în minus?
Cronologia primelor luni de pandemie
25 februarie: Analizele iniţiale arată prima infectare din România, cu toate că aceasta devine oficială pe data de 26, când sosesc analizele pentru a doua probă;
5 martie: Primul pacient din ţara noastră era declarat oficial vindecat, iar la informarea de la ora 16.00 Grupul de Comunicare Strategică anunţa că încă doi pacienţi au fost declaraţi vindecaţi, după ce două teste efectuate la intervale de 24 de ore au avut rezultate negative;
7 martie: După un caz confirmat cu o zi înainte, pe data de 7 sunt confirmate alte cinci, inclusiv primul din Capitală, considerat al 12-lea la nivel naţional;
8 martie: Sunt interzise manifestările publice sau private, în spații deschise sau închise, cu un număr de participanți mai mare de 1.000 de persoane, în timp ce evenimentele la care este estimată participarea unui număr mai mic de persoane pot fi organizate doar după obținerea aprobării de la direcțiile de sănătate publică locale;
10 martie: A fost aprobată suspendarea procesului de învățământ în unitățile școlare din învățământul preșcolar, gimnazial, liceal, postliceal și profesional, în perioada 11-22 martie, cu posibilitatea prelungirii;
15 martie: Numărul de cazuri urca de la 48 pe 12 martie la 102 pe 14 martie şi respectiv 118 infectări totale la nivel naţional pe data de 15, pentru ca raportarea din seara de 16 să anunţe 168;
16 martie: Preşedintele Klaus Iohannis semna decretul privind instituirea stării de urgenţă;
21 martie: Era adoptată Ordonanţa Militară nr. 2, care înlocuia recomandările cu obligaţii;
22 martie: E confirmat primul deces al unui pacient din România infectat, un bărbat de 67 de ani care suferea de cancer, internat iniţial la Filiaşi, urmat în aceeaşi zi de anunţul altor două decese, la un pacient în vârstă de 74 de ani internat la „Victor Babeş”, de asemenea cu o boală cronică preexistentă, respectiv un bărbat în vârstă de 70 de ani confirmat pe 19 martie la Piatra Neamţ;
23 aprilie: România sare de 10.000 de cazuri confirmate oficial. Raportarea din ziua respectivă anunţa 386 de noi infectări, iar cea din ziua anterioară anunţase 468;
26 aprilie: Sunt anunţate 33 de decese într-un interval de 24 de ore, record absolut pentru "primul val" şi care avea să reziste o lungă perioadă.
