Pe 1 august 1943, cerurile de deasupra Ploieştiului s-au întunecat. În acea zi s-a petrecut cel mai violent bombardament de aviaţie al unui oraş românesc de la intrarea ţării noastre în al Doilea Război Mondial.
În misiune au zburat 177 bombardiere grele B-24 Liberator pornind de la Benghazi, Libia, care îşi propuseseră să atace rafinăriile de la altitudine joasă. Ţintele au fost la Câmpina, Mizil, Bucureşti, iar ţinta principală a fost oraşul Ploieşti, în condiţiile în care, la acea vreme, petrolul produs de România furniza o mare parte din necesarul armatei garmane. Pe fondul apărării anti-aeriene, dar şi al unor greşeli de coordonare ale aviatorilor americani, care i-au obligat să rupă tăcerea pe undele radio, atacul, unul dintre cele mai costisitoare din istoria aviaţiei americane, a fost considerat în mare măsură un eşec. Bombardierele au produs pagube însemnate la rafinăriile româneşti, însă, în egală măsură, aviaţia americană a suferit pierderi mari.
Cat timp alianţa României cu Germania a fost în plină desfăşurare, livrările de petrol româneşti au satisfăcut o treime din necesarul armatei germane. Importanţa vitală a instalaţiilor petroliere concentrate în jurul Ploieştiului, împreună cu cele din Brazi şi Câmpina, a fost recunoscută la cel mai înalt nivel de liderii aliaţi şi, în consecinţă, s-a hotărât în timpul Conferinţei de la Casablanca, în ianuarie 1943, să se încerce un raid împotriva principalelor rafinării româneşti, scrie site-ul ziare.com. Operaţiunea "Tidal Wave" a venit după mai multe raiduri minore, care au vizat obiective din Ploieşti şi la care a participat un număr foarte mic de avioane aliate.
După conferinţa din Maroc, colonelul Jacob Smart este delegat de generalul Henry H. Arnold, comandantul forţelor aeriene ale Statelor Unite, să pună la punct detaliile operaţiunii, cunoscută sub numele de cod "Tidal Wave", mai notează sursa citată, acesta hotărând ca avioanele să decoleze din Libia, să traverseze Mediterana şi apoi Balcanii, intrând în România pe deasupra localităţii Bistreţu şi mergând spre Târgovişte, de unde un grup ar fi urmat să cotească spre Câmpina, iar "grosul" să atace Ploieştiul. În total, în cele peste 11 ore de zbor continuu dus-întors, bombdardierele ar fi urmat să parcurgă circa 4.000 de kilometri, în mare parte deasupra teritoriului inamic, la înălţimi ce variau între 700 şi 4.500 de metri, ca în ţară să coboare sub 100 de metri, în speranţa, pe de o parte, că avioanele vor fi mai greu de detectat pe radare, respectiv, pe de altă parte, că vor produce pagube mai mari.
Apărarea "Fortăreţei Ploieşti"
La rândul lor, germanii recunosc importanţa strategică a rafinăriilor de aici şi desfăşoară, alături de armata română, aliată la acea vreme, trupe numeroase în jurul oraşului, transformând Ploieştiul într-una dintre cele mai bine apărate localităţi, depăşită, potrivit istoricilor, doar de Berlin şi Viena. Însărcinat cu protecţia acestui punct nevralgic a fost generalul Gerstenberg, care, după atacurile răzleţe ale aliaţilor din precedenţii doi ani, a decis să desfăşoare mai multe baterii de tunuri germane şi româneşti în această regiune. În total erau 15 baterii româneşti cu 68 de tunuri de 88 mm împreună cu 6 baterii cu 78 de tunuri de 20 mm. Bateriile germane erau în numar de 21, cu 96 de tunuri de 88 mm şi încă 10 cu 123 de tunuri de 20 mm, mai notează ziare.com. Aviaţia română de vânătoare cuprindeau 6 IAR 80 din Escadrila 45 a Grupului 4 Vânătoare, 6 Me 110 din Escadrila 51 Vânătoare noapte, 6 Me 109 G din Escadrila 53 şi 13 IAR 81 ale Escadrilelor 61 şi 62 din Grupul 6 Vânătoare. Cea germană o completa pe cea română cu 26 de avioane Me 109 G. Sub comanda lui Gerstenberg erau 25.000 de oameni, concentraţi la Ploieşti şi încă 11.000 la Bucureşti.
CITEŞTE ŞI:
PRAHOVA - zonă strategică pentru apărarea antiaeriană
Gerstenberg a utilizat extensiv baloane de baraj pentru a împiedica bombardierele să se apropie de ţintele lor, iar sistemul său de apărare este completat de o armă cu totul neconvenţională: un tren în care şase dintre cele zece vagoane erau dotate cu arme antiaeriene.
Deznodământul atacului
Bombardamentele operaţiunii "Tidal Wave" au lovit rafinăriile Steaua Română, Creditul Minier, Columbia Aquila, Astra Română, Vega şi Orion, avariind Steaua Română şi Astra Română în proporţie de 20-30%. Creditul Minier a fost distrusă în proporţie de 75%, notează ziare.com. În urma raidului, pe termen scurt, se reduce la jumătate capacitatea de rafinare şi se pierd 50.000 de tone de petrol, dar reparaţiile limitează pagubele şi, după doar câteva săptămâni, producţia de petrol ajunge chiar mai mare decât înainte de raid.
Filmele de propagandă americane anunţau, în urma raidului, că operaţiunea, deşi nu a reprezentat o "lovitură de knock out", a redus considerabil producţia de petrol a României. Ştirile de atunci mai arătau că 21 de bombardiere nu s-au mai întors. Ulterior, datele istorice au consemnat că pierderile reale ale aviaţiei americane au fost mult mai mari, cu 53 de avioane care nu s-au mai întors şi 660 de oameni care au fost ucişi sau capturaţi. La Benghazi au aterizat numai 88 de bombardiere, dintre care 55 aveau avarii, iar altele au aterizat pe aerodromuri din Turcia, Cipru, Sicialia sau Malta. Oraşul devine cunoscut pentru aviatorii americani drept "cimitirul bombardierelor". O parte din pagube a fost produsă, pe drumul de întoarcere, şi de către aviaţia bulgară, unele dintre bombardiere ajungând să amerizeze pe Mediterană. La momentul respectiv, a fost de notorietate situaţia unui B-24 care fusese ciuruit de bulgari, având nu mai puţin de 365 de găuri de gloaneţe, dar care a reuşit să ajungă înapoi în Libia, după 14 ore de la decolare, datorită dotării precare a aviaţiei bulgare, care avea avioanele dotate cu mitraliere de calibru redus.
Cea mai costisitoare operaţiune aviatică întreprinsă în al Doilea Război Mondial de State Unite a primit şi cele mai multe Medalii de Onoare, un total de cinci, dintre care trei acordate post-mortem. Pierderile în tehnică şi oameni au convins Statele Unite să renunţe la atacurile împotriva rafinăriilor româneşti până în primăvara anului următor, cand un Ploieşti şi mai bine apărat este supus unei campanii de bombardament timp de mai multe luni.
