După publicarea, pe site-ul revistatango.ro, a articolului privind decesul unui pacient al Spitalului Judeţean Ploieşti, material preluat şi de ziarul Telegrama, Consiliul Judeţean Prahova a anunţat că s-a autosesizat în acest caz. Cum rămâne, însă, cu toate celelalte cazuri de acest fel, zeci dintre ele semnalate numai în ultima săptămână ca răspuns la articolul iniţial? Până la urmă, cum rămâne cu starea de fapt din Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti, reclamată de pacienţi şi de aparţinători de ani de zile?
Administratorul public al judeţului Prahova, Fabioara Ionescu, a anunţat că aşteaptă explicaţii din partea conducerii Spitalului Judeţean de Urgenţă Ploieşti, cu privire la cazul semnalat de revista Tango şi preluat de presa locală, legat de moartea unui pacient. „În urma apariţiei articolelor în presă, i-am solicitat un punct de vedere scris managerului Spitalului Judeţean, cu privire la faptele semnalate. Aşteptăm şi noi răspunsul. Pe noi ne ajută aceste articole, pentru că avem ocazia să aflăm reacţiile oamenilor care trec pe la Judeţean şi cred că multe dintre probleme ar putea fi rezolvate cu o comunicare mai bună între conducerea spitalului şi pacienţi”, ne-a declarat Fabioara Ionescu.
Reacţia Consiliului Judeţean Prahova, administratorul Spitalului Judeţean Ploieşti, este prima din partea autorităţilor, de la publicarea, pe revistatango.ro, a articolului „Şi vom muri fericiţi, la adânci tinereţe”, semnat de Alice Năstase Buciută. Aşa cum reiese din material, tatăl autoarei, Petre Ionescu, a fost internat la Judeţean la începutul lunii octombrie şi, susţin rudele acestuia, timp de o săptămână, pacientul şi apropiaţii săi s-au aflat „în ghearele nepăsării, ale incompetenţei, ale răutăţii”. Ajuns prea târziu la Spitalul Militar din Bucureşti, bărbatul nu a supravieţuit „tratamentului” primit la Ploieşti. Cine a plătit pentru asta? Nimeni, cel puţin până acum. Dacă va plăti cineva rămâne de văzut. Dar, în acest caz, măcar s-a sesizat cineva. Cum rămâne, însă, cu alte sute, poate mii de pacienţi supuşi aceluiaşi regim, devenit, după toate dovezile, o crudă obişnuinţă la adresa bolnavilor?
O dovedesc pe deplin şi articolele publicate de Telegrama în ultima săptămână, bazate exclusiv pe mesajele primite de la cititori cu privire la experienţele trăite de ei în Spitalul Judeţean. O vor dovedi, în continuare, cele care urmează să vadă lumina tiparului, având aceeaşi sursă: cuvinte încărcate cu revoltă, scrise cu lacrimi în ochi, inspirate din zile petrecute pe patul de spital din Judeţean sau la căpătâiul unor oameni bolnavi ajunşi, în Judeţean, doar muribunzi.
Şi asta pentru că mesajele pe această temă nu mai contenesc şi mai toate au acelaşi înţeles. Iar printre puţinii care contestă realitatea nu s-a găsit nimeni care să spună, cu toată gura, că la Spitalul de Urgenţă Ploieşti e... normal! Nici măcar conducerea spitalului nu a reacţionat în vreun fel. De altfel, ce ar fi putut răspunde? Că la Judeţean nu e ridicat nimeni din pat ca să fie trimis să-şi cumpere de la seringi şi leucoplast până la medicamente? Că în acest spital personalul, de la brancardieri la şefi de secţie, defineşte un monument de profesionalism şi moralitate?
Cum să i-o spui, de exemplu, Georgianei, fiica unei foste paciente a spitalului, care încă nu a renunţat la doliul îmbrăcat acum câteva luni, după ce şi-a dus părintele la Judeţean: „Am pierdut-o şi eu pe mama anul acesta, avea 67 ani şi era foarte bine din punct de vedere fizic şi mental. Totul a început la spitalul «morţii» Judeţean. Mama a ajuns la spital pe picioarele ei după ce a căzut în baie, a alunecat pe cadă, după analize şi alte investigaţii , medicii au considerat că este «bine» şi i-au dat drumul acasă. În aceeaşi zi, deşi avea ameţeli şi plagă la cap. A doua zi acuza ameţeli şi dureri de cap, am dus-o iar la urgenţe. Şi de această dată au trimis-o acasă după ore petrecute pe la camera de gardă. Ne-au trimis la psihiatrie... În sfârşit, a treia zi au internat-o, după insistenţe şi telefoane date. După alte cinci zile de analize, CT-uri etc, doi «renumiţi» neurochirurgi au spus că problema mamei e căzătura, că posibil s-a «declanşat» o demenţă sau un Alzheimer, dar că se va reface acasă cu tratament. Acasă starea s-a înrăutăţit: tensiune mare, pierderi ale memoriei recente, agitaţie. Am ajuns la Universitar Bucureşti, prea târziu aşa cum aveau să afirme doctorii de acolo, cu o serie de şase accidente vasculare ischemice, pe care doctorii din Ploieşti, neurochirurgi, neurologi etc nu le-au văzut nici după analize, nici după simptome... Am ajuns la concluzia că aşa a vrut Dumnezeu să o ia la El pe mama pentru sufletul bun şi omul deosebit care a fost. Poate că avea o şansă dacă ar fi fost diagnosticată corect. La Judeţean mentalitatea este greşită, peştele se împute de la cap, trebuie schimbate multe începând cu conducerea. Nu contest că sunt medici de un profesionalism şi un bun-simţ exemplar, omenoşi, pentru că nimeni nu ajunge acolo de plăcere. Dar rare cazuri. Eu nu am avut norocul să-i întâlnesc. Ajungi să zici că nici pe duşmani nu i-ai trimite acolo”.
Cine, în lumea asta, i-ar putea spune Georgianei şi altora ca ea că Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti este un spital normal?
