Ziua lui Dragobete, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii în mitologia românească coincide din punct de vedere al calendaristicii ortodoxe cu sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătoarea are însă origini străvechi. Dragobete este un personaj preluat de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii. Urmând firul anumitor legende populare, se pare că Dragobete (numit şi “Cap de primăvară”, “Năvalnicul” sau “Logodnicul Păsărilor”) fiul babei Dochi, un flăcău chipeş şi iubareţ care seducea femeile care îi ieşeau în cale. Dragobete a rămas însă până în ziua de astăzi că simbolul suprem al dragostei autohtone.
Sărbătoarea Dragobetelui are o simbolistică bogată şi interesantă. Dragobetele îngemănează în esenţă sa atât începutul, cât şi sfârşitul - începutul unui nou anotimp şi al reînsufleţirii naturii, sfârşitul desfătărilor lumeşti căci începe Postul Sfânt al Paştelui. În vremuri de demult, dar în anumite zone chiar şi astăzi, în această zi de mare sărbătoare, tinerii îmbrăcaţi în straie frumoase, cuviincioase obişnuiau să se strângă în păduri şi să culeagă în buchetele cele dintâi flori ale primăverii. La ceasul prânzului, fetele porneau în fugă către sat, iar băieţii le fugăreau, încercând să le prindă şi să le sărute. Dacă băiatul îi era drag fetei, aceasta se lasa prinsă, ulterior având loc şi sărutul considerat echivalent al logodnei şi al începutului iubirii între cei doi. Spre seară, logodna urma să fie anunţată comunităţii satului şi membrilor familiei. Cei care participau la sărbătoare, respectând tradiţia, erau consideraţi a fi binecuvântaţi în acel an. Se spunea că vor avea parte de belşug, fiind feriţi în schimb de boli şi febra. În schimb, bătrânii credeau că aceia care nu sărbătoreau această zi erau pedepsiţi să nu poată iubi în acel an.
Cu ocazia acestei zile, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar şi păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările îşi aleg perechea pe viaţă şi se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârşit de iarnă şi început de primăvară, Dragobete oficia nuntirea păsărilor în cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi.
În vremuri de demult există obiceiul ca fetele tinere necăsătorite să strângă zăpada rămasă pe alocuri,“zăpada zânelor”. Apa rezultată prin topire era considerată ca având proprietăţi magice în iubire şi în descântecele de iubire, dar şi în ritualurile de înfrumuseţare. Se credea că aceasta zăpadă s-a născut din surâsul zânelor, așa că fetele îşi clăteau chipul cu această apă pentru a deveni la fel de frumoase şi atrăgătoare ca şi zânele.
În această zi, fetele trebuie să se întâlnească cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul întregului an. Totodată, în sate se credea că fetele care ating un bărbat dintr-un sat învecinat vor fi drăgăstoase tot timpul anului.
Lucrările câmpului, ţesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu erau permise în această zi. În schimb, curăţenia este permisă, fiind considerată aducătoare de spor şi prospeţime.
Bătrânii spuneau și că nu este voie să plângi în ziua de Dragobete, căci lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri şi supărări în lunile care vor urma.
În unele zone ale ţării, ajunul Dragobetelor este asemănător ca simbolistica nopţii de Boboteaza. Fetele tinere, curioase să îşi afle ursitul, îşi pun busuioc sfinţit sub pernă, având credinţa că Dragobetele le va ajuta să găsească iubirea.
Citiți mai multe pe historia.ro.
